Je pensais en route : Est-ce un grand mal de ne pas avoir vu Smara au soleil couchant, de ne pas m’être assis devant ces ruines, de ne pas avoir appuyé longuement mes yeux sur ses édifices, sur ses horizons ? – Peut-être pas. Je ne me sens pas d’humeur à imiter Chateaubriand sur le Forum romain.
Je ne suis pas venu ici pour cela.
Le corps : ces choses qui me préoccuperaient, ptôse des organes, les dos qui se voûte – ici peu importe.
Que peu de haltes encore j’espère – que peu de nuits ! Ces haltes, les dernières, quand il n’y en aura plus qu’une, que deux avec les chikhs, quelle valeur renouvelée elles prennent, elles prendront pour moi: le partage en cinq parts de la viande, le tirage au sort, etc., comme les dernières cerises les plus belles, au fond du compotier.
Le retour : en plus de cette joie profonde, admirable, venant de nos vies renouvelées ou plutôt hardiment poussées sur un chemin merveilleux – que je ne dirai point –, je songeais, avec quel plaisir, au bain chaud que je prendrais tout de suite – à la première minute –, au premier repas, à la première nuit. Ne plus avoir de poux, ne plus avoir si froid ou si chaud. Dormir dans un lit. Manger. Retrouver tout cela après deux mois très durs, l’acte accompli.
Marché hier soir de 5 heures et demie à 8 heures et demie à travers des vallonnements assez forts. C’est pendant cette marche que je me fis ces réflexions ; (…)
“SMARA. Carnets de route d’un fou du désert” par Michel Vieuchange Éditions Phébus, Paris, 1990. Page 218-219. | Cugetam, pe drum: „E oare atât de rău că nu am văzut Smara la asfinţit, că nu m-am aşezat în faţa acestor ruine, că nu mi-am lăsat ochii să se odihnească îndelung asupra construcţiilor ei, asupra liniei orizontului?” Poate că nu e atât de rău. Nu sunt în dispoziţia de a-l imita pe Chateaubriand în faţa Forului roman.
Nu pentru asta am venit aici.
Corpul: tot ce m-ar fi preocupat în privinţa lui – ptoza organelor, spinarea curbată – contează prea puţin aici.
Cât de puţine opriri mai rămân, sper, şi cât de puţine nopţi! Aceste ultime opriri, ultima şi penultima alături de şeici, cât de valoroase redevin, vor redeveni pentru mine, precum ultimele cireşe, cele mai frumoase, rămase la fundul compotierei: împărţirea cărnii în cinci, trasul la sorţi şi altele.
Întoarcerea: pe lângă această bucurie profundă, admirabilă, a vieţilor noastre reînnoite sau, mai degrabă, împinse vitejeşte pe o cale miraculoasă – despre care nu vreau deloc să vorbesc, visam, cu câtă plăcere visam, la baia caldă pe care aveam să o fac în prima clipă de după întoarcere, la prima masă, la prima noapte. Să nu mai am păduchi, să nu îmi mai fie prea frig sau prea cald. Să dorm într-un pat. Să mănânc. Să regăsesc toate acestea după două luni foarte dificile, încheiate deja.
Am mers, ieri seară, între ora cinci şi jumătate şi ora opt şi jumătate, peste văi şi dealuri destul de abrupte. Atunci am avut aceste gânduri; (...)
„SMARA. Carnete de călătorie ale unui împătimit al deşertului”, Michel Vieuchange, Éditions Phébus, Paris, 1990, pp. 218-219 |