Je pensais en route : Est-ce un grand mal de ne pas avoir vu Smara au soleil couchant, de ne pas m’être assis devant ces ruines, de ne pas avoir appuyé longuement mes yeux sur ses édifices, sur ses horizons ? – Peut-être pas. Je ne me sens pas d’humeur à imiter Chateaubriand sur le Forum romain.
Je ne suis pas venu ici pour cela.
Le corps : ces choses qui me préoccuperaient, ptôse des organes, les dos qui se voûte – ici peu importe.
Que peu de haltes encore j’espère – que peu de nuits ! Ces haltes, les dernières, quand il n’y en aura plus qu’une, que deux avec les chikhs, quelle valeur renouvelée elles prennent, elles prendront pour moi: le partage en cinq parts de la viande, le tirage au sort, etc., comme les dernières cerises les plus belles, au fond du compotier.
Le retour : en plus de cette joie profonde, admirable, venant de nos vies renouvelées ou plutôt hardiment poussées sur un chemin merveilleux – que je ne dirai point –, je songeais, avec quel plaisir, au bain chaud que je prendrais tout de suite – à la première minute –, au premier repas, à la première nuit. Ne plus avoir de poux, ne plus avoir si froid ou si chaud. Dormir dans un lit. Manger. Retrouver tout cela après deux mois très durs, l’acte accompli.
Marché hier soir de 5 heures et demie à 8 heures et demie à travers des vallonnements assez forts. C’est pendant cette marche que je me fis ces réflexions ; (…)
“SMARA. Carnets de route d’un fou du désert” par Michel Vieuchange Éditions Phébus, Paris, 1990. Page 218-219. | Pe drum, mă gândeam : Este oare o mare nenorocire că nu am văzut Smara la apusul soarelui, că nu m-am aşezat în faţa ruinelor sale, că nu mi-am pironit îndelung privirea asupra edificiilor sale, asupra orizonturilor sale ? – Poate că nu. Nu mă simt dispus să-l imit pe Chateaubriand pe Forumul roman.
Nu am venit aici pentru asta.
Corpul : aceste lucruri care mă preocupau, ptoza organelor, spatele care se încovoaie – aici, puţin contează.
Cât de puţine popasuri mai sper – cât de puţine nopţi ! aceste popasuri, ultimele, când nu va mai fi decât unul, decât două cu şeicii, ce valoare reînnoită iau, vor lua ele pentru mine : împărţirea în cinci părţi a cărnii, tragerea la sorţi, etc., ca cele mai frumoase, ultime cireşe, de pe fundul compotierei.
Întoarcerea : pe lângă această bucurie profundă, admirabilă, izvorând din vieţile noastre reînnoite sau mai degrabă împinse cu îndrăzneală pe un drum minunat – ceea ce nu voi mai spune -, mă gândeam, cu câtă plăcere, la baia caldă pe care o voi face de îndată – în prima clipă -, la prima masă, la prima noapte. Să nu mai am păduchi, să nu-mi mai fie atât de frig sau atât de cald. Să dorm într-un pat. Să mănânc. Să regăsesc toate astea după două luni foarte aspre, actul fiind înfăptuit.
După ce am mers ieri seara de la ora cinci şi jumătate până la ora opt şi jumătate peste coline de nisip destul de stabile. Pe parcursul acestei plimbări am avut aceste reflecţii; (…)
|